„Pentru ca omul să fie mântuit şi pentru ca onoarea Legii să fie păstrată, a fost necesar ca Fiul lui Dumnezeu să Se ofere pe Sine ca jertfă pentru păcat. Acela care nu a cunoscut păcatul a ajuns păcat pentru noi. El a murit pentru noi pe Golgota. Moartea Sa arată dragostea minunată a lui Dumnezeu faţă de om şi caracterul neschimbător al Legii Sale”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 240

„Neprihănirea este ascultarea de Lege. Legea cere neprihănirea, iar cel păcătos îi datorează Legii lucrul acesta, dar este incapabil să îl îndeplinească. Singura cale prin care poate să ajungă la neprihănire este credinţa. Prin credinţă, el poate să vină înaintea lui Dumnezeu cu meritele lui Hristos, iar Domnul pune ascultarea Fiului Său în contul celui păcătos”. – Idem, p. 367

„Dacă poate avea succes în a-l determina pe om să atribuie o valoare propriilor fapte, ca merite şi neprihănire, Satana ştie că poate să-l biruie prin ispitele lui şi face din el o victimă şi o pradă. … Stropiţi uşorii cu sângele Mielului de pe Golgota şi veţi fi în siguranţă”. – Ellen G. White, Review and Herald, 3 septembrie, 1889

Întrebări pentru discuţie

1. De ce este aşa de important să înţelegem mântuirea prin credinţă, fără faptele Legii? Care sunt ideile greşite de care poate să ne protejeze înţelegerea aceasta? Ce pericole îi aşteaptă pe aceia care pierd din vedere această învăţătură biblică crucială?

2. Ce alte motive poţi să dai pentru valabilitatea continuă a Legii lui Dumnezeu, chiar dacă înţelegem că Legea şi ascultarea de ea nu ne mântuiesc?

3. Datorită crucii, toţi oamenii sunt egali. De ce creştinii par să uite aşa de adesea adevărul acesta important şi pot să se facă vinovaţi de prejudecăţi rasiale, etnice sau chiar naţionale?

4. Ca păcătoşi îndreptăţiţi, noi am primit har de la Dumnezeu, de la Acela împotriva căruia am păcătuit. Cum ar trebui să îi tratăm noi pe ceilalţi? Cât de binevoitori suntem faţă de cei care ne-au greşit şi care nu merită „har”?

1 Ioan 2

3 Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui.
4 Cine zice: ,,Îl cunosc“, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el.
5 Dar cine păzeşte Cuvîntul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvîrşită; prin aceasta ştim că sîntem în El.
6 Cine zice că rămîne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.

1 Ioan 3

4 Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.

Romani 3

20 Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.

Cu câteva sute de ani în urmă, scriitorul irlandez Jonathan Swift a scris: „Poate spune vreun om că, dacă printr-o hotărâre a parlamentului, cuvintele a bea, a trişa, a minţi, a fura ar fi scoase din limba şi dicţionarele engleze, ne-am trezi cu toţii a doua zi dimineaţa sobri, cinstiţi, corecţi şi iubitori ai adevărului? Este aceasta o consecinţă logică?” – Jonathan Swift, A Modest Proposal and Other Satires, (New York: Prometheus Books, 1995), p. 205

Dacă Legea lui Dumnezeu ar fi fost abolită, de ce minciuna, uciderea şi furtul continuă să fie ceva păcătos sau greşit? Dacă Legea lui Dumnezeu ar fi fost schimbată, atunci şi definiţia păcatului ar trebui să fie schimbată. Sau dacă Legea lui Dumnezeu a fost înlăturată, atunci şi păcatul a fost înlăturat, dar cine crede aşa ceva? (Vezi 1 Ioan 1,7-10; Iacov 1,14.15)

1 Ioan 1

7 Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuş este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sîngele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.
8 Dacă zicem că n’avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.
9 Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.
10 Dacă zicem că n’am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvîntul Lui nu este în noi.

Iacov 1

14 Ci fiecare este ispitit, cînd este atras de pofta lui însuş şi momit.
15 Apoi pofta, cînd a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea.

În Noul Testament, apar atât Legea, cât şi Evanghelia. Legea arată ce este păcatul, Evanghelia îndrumă spre remediul pentru păcat, care este moartea şi învierea lui Isus. Dacă nu este nicio Lege, nu este nici păcat şi, ca urmare, din ce trebuie să fim mântuiţi? Evanghelia are sens numai în contextul Legii şi al valabilităţii ei continue.

Adesea auzim că, prin cruce, Legea a fost anulată. Dar tocmai crucea arată că Legea nu poate fi abrogată sau schimbată. Dacă Dumnezeu nu a abrogat şi nici chiar nu a schimbat Legea înainte ca Hristos să moară pe cruce, de ce să facă aşa după aceea? De ce nu a anulat Legea după ce omenirea a păcătuit, cruţând-o în felul acesta de pedeapsa pentru călcarea Legii? Atunci Isus nu ar mai fi trebuit să moară. Nimic nu dovedeşte valabilitatea continuă a Legii mai mult decât moartea lui Isus, o moarte care a avut loc tocmai pentru că Legea nu putea fi schimbată. Dacă Legea ar fi putut să fie schimbată, ca să corespundă stării noastre căzute, nu ar fi fost schimbarea aceasta o soluţie mai bună la problema păcatului, decât moartea lui Isus?

Dacă nu ar fi fost nicio lege divină împotriva adulterului, ar fi cauzat acest păcat mai puţină durere decât acum pentru cei care sunt victimele lui? Cum te ajută răspunsul tău să înţelegi de ce Legea lui Dumnezeu este încă valabilă? Care au fost consecinţele călcării Legii lui Dumnezeu în experienţa ta?

„Principiul că omul poate să se mântuiască singur, prin propriile fapte, se află la temelia fiecărei religii păgâne… Oriunde este susţinut, oamenii nu au nicio barieră împotriva păcatului”. – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 35, 36. Ce înseamnă lucrul acesta? De ce ideea că putem să ne mântuim singuri, prin faptele noastre, ne face să fim aşa de deschişi faţă de păcat?

6. Cum a explicat Pavel relaţia dintre Lege şi credinţă în Galateni? Galateni 3,21-23

Galateni 3

21 Atunci oare Legea este împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă s’ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într’adevăr, neprihănirea ar veni din Lege.
22 Dar Scriptura a închis totul supt păcat, pentruca făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Hristos.
23 Înainte de venirea credinţei, noi eram supt paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită.

Dacă ar fi existat o Lege care ar fi putut să dea viaţă, cu siguranţă aceasta ar fi fost Legea lui Dumnezeu. Şi totuşi, Pavel spune că nicio lege, nici chiar Legea lui Dumnezeu, nu poate să dea viaţă, pentru că toţi au călcat Legea aceea şi toţi sunt condamnaţi de ea.

Totuşi, făgăduinţa credinţei, descoperită mai larg prin Hristos, îi eliberează de „sub Lege” pe toţi cei ce cred, adică îi eliberează de condamnarea şi de povara de a încerca să câştige mântuirea prin ea. Legea ajunge să fie o povară, când este prezentată fără credinţă, fără har, deoarece, fără credinţă, fără neprihănirea care vine prin credinţă, a fi sub Lege înseamnă a fi sub povara şi condamnarea păcatului.

Cât de importantă este neprihănirea prin credinţă pentru relaţia ta cu Dumnezeu? Ce poţi să faci pentru a te asigura că relaţia ta cu Dumnezeu nu este tulburată de alte aspecte ale adevărului, până acolo încât să pierzi din vedere învăţătura aceasta crucială? În cele din urmă, cât de bune sunt celelalte învăţături fără aceasta?

Romani 4

13 În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n’a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă.

În versetul acesta, „făgăduinţa” şi „Legea” sunt puse în contrast. Pavel caută să stabilească o bază vechi testamentală pentru învăţătura neprihănirii prin credinţă. El găseşte un exemplu în Avraam, pe care toţi iudeii îl acceptau ca strămoş al lor. Acceptarea, sau îndreptăţirea, lui Avraam nu prea avea legătură cu Legea. Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam că va „moşteni lumea”. Avraam a crezut făgăduinţa aceasta şi a acceptat rolul pe care îl implica. Ca urmare, Dumnezeu l-a acceptat şi a lucrat prin el pentru a mântui lumea. Acesta rămâne un exemplu puternic despre felul cum a lucrat harul în Vechiul Testament, fapt care nu lasă nicio îndoială în legătură cu motivul pentru care l-a folosit Pavel.

5. Cum continuă Pavel să arate că mântuirea prin credinţă a fost tema centrală a Vechiului Testament? Romani 4,14-17 (Vezi şi Galateni 3,7-9.)

Romani 4

14 Căci, dacă moştenitori sînt ceice se ţin de Lege, credinţa este zădarnică, şi făgăduinţa este nimicită;
15 pentrucă Legea aduce mînie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege.
16 Deaceea moştenitori sînt ceice se fac prin credinţă, pentruca să fie prin har, şi pentruca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămînţa lui Avraam: nu numai pentru sămînţa aceea care este supt Lege, ci şi pentru sămînţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor,
17 dupăcum este scris: ,,Te-am rînduit să fii tatăl multor neamuri.“ El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care înviază morţii, şi care cheamă lucrurile cari nu sînt, ca şi cum ar fi.

Galateni 3

7 Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sînt cei ce au credinţă.
8 Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: ,,Toate neamurile vor fi binecuvîntate în tine.“
9 Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă, sînt binecuvîntaţi împreună cu Avraam cel credincios.

Este important să ne aducem aminte cui îi scria Pavel. Aceşti credincioşi iudei erau buni cunoscători ai Legii Vechiului Testament şi mulţi au ajuns să creadă că mântuirea lor se baza pe cât de bine ţineau Legea, chiar dacă nu acesta era lucrul pe care îl prezenta Vechiul Testament.

În încercarea de a corecta această concepţie greşită, Pavel a susţinut că Avraam a primit făgăduinţele chiar înainte ca Legea să fie dată pe Sinai, nu prin faptele Legii (ceea ce ar fi fost greu, deoarece Legea – întreaga Tora – şi sistemul ceremonial nu fuseseră încă instituite), ci prin credinţă.

Dacă Pavel se referea aici în exclusivitate la Legea morală, care exista în principiu încă înainte de Sinai, ideea rămâne aceeaşi. Probabil chiar mai mult! El spunea că a căuta să primeşti făgăduinţele lui Dumnezeu prin Lege face credinţa să fie nulă şi chiar nefolositoare. Aceasta este o declaraţie serioasă, dar el afirmă că Legea condamnă, iar credinţa mântuieşte. El încearcă să vorbească despre inutilitatea faptului de a căuta mântuirea tocmai prin lucrul care duce la condamnare, deoarece noi toţi, iudei şi neamuri, am călcat Legea şi, ca urmare, toţi avem nevoie de acelaşi lucru de care a avut nevoie Avraam: neprihănirea mântuitoare a lui Isus, atribuită nouă prin credinţă.

Însă, dacă înţelegem că vestea bună a îndreptăţirii este un dar al lui Dumnezeu, total nemeritat, ne va fi mult mai uşor şi mai firesc să ne concentrăm asupra dragostei şi milei lui Dumnezeu, în loc să ne concentrăm asupra noastră înşine.

În cele din urmă, cine este mai predispus să reflecte dragostea şi caracterul lui Dumnezeu: cel preocupat de sine sau cel preocupat de Dumnezeu?

3. Cum dezvoltă Pavel tema îndreptăţirii prin credinţă în Romani 4,6-8?

Romani 4

6 Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit.
7 ,,Ferice“, zice el, ,,de aceia ale căror fără de legi sînt iertate, şi ale căror păcate sînt acoperite!
8 Ferice de omul, căruia nu -i ţine Domnul în seamă păcatul!“

„Cel păcătos trebuie să vină la Hristos cu credinţă, să se bazeze pe meritele Sale, să pună păcatele lui asupra Purtătorului păcatelor şi să primească iertarea Sa. Acesta este motivul pentru care El a venit în lume. Ca urmare, neprihănirea lui Hristos îi este atribuită păcătosului care se pocăieşte şi crede. El ajunge să fie un membru al familiei împărăteşti, un copil al Împăratului ceresc, un moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună moştenitor cu Hristos”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 215

Pavel continuă să explice că mântuirea prin credinţă nu a fost doar pentru iudei, ci şi pentru neamuri (Romani 4,9-12). De fapt, „tehnic” vorbind, Avraam nu a fost iudeu. El s-a tras din strămoşi păgâni (Iosua 24,2). Deosebirea între iudei şi neamuri nu a existat în timpul lui. Când a fost îndreptăţit (Geneza 15,6), Avraam nici măcar nu era circumcis. Prin urmare, Avraam a ajuns să fie tatăl atât al celor necircumcişi, cât şi al celor circumcişi şi, în acelaşi timp, un mare exemplu pe care urma să-l folosească Pavel pentru a-şi formula ideea despre universalitatea mântuirii. Hristos a murit pentru toţi, indiferent de rasă ori de naţionalitate.

Romani 4

9 Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiaţi împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem că lui Avraam credinţa ,,i -a fost socotită ca neprihănire.“
10 Dar cum i -a fost socotită? După, sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu cînd era tăiat împrejur, ci cînd era netăiat împrejur.
11 Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă, cînd era netăiat împrejur. Şi aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor cari cred, măcar că nu sînt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta;
12 şi pentru ca să fie şi tatăl celor tăiaţi împrejur, adică al acelora cari, nu numai că sînt tăiaţi împrejur, dar şi calcă pe urmele credinţei aceleia, pe care o avea tatăl nostru Avraam, cînd nu era tăiat împrejur.

Iosua 24

2 Iosua a zis întregului popor: ,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: ,Părinţii voştri Terah, tatăl lui Avraam şi tatăl lui Nahor, locuiau în vechime de cealaltă parte a Rîului (Eufrat), şi slujeau altor dumnezei.

Geneza 15

6 Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i -a socotit lucrul acesta ca neprihănire.

Dacă luăm în considerare universalitatea crucii şi ce ne spune ea despre valoarea fiecărei făpturi omeneşti, prejudecăţile rasiale, etnice sau naţionale sunt un lucru îngrozitor. Cum putem să învăţăm să ne recunoaştem prejudecăţile şi să ni le scoatem din minte prin harul lui Dumnezeu?

Romani 3

31 Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.

În pasajul acesta, Pavel declară ferm: credinţa nu desfiinţează Legea lui Dumnezeu. Chiar şi aceia care au păzit Legea, chiar şi toate legile din întregul Vechi Testament, nu au fost mântuiţi prin aceasta. Religia Vechiului Testament, ca şi a Noului, a fost întotdeauna una a harului lui Dumnezeu, dat prin credinţă celor păcătoşi.

2. Citeşte Romani 4,1-8. Cum arată pasajul acesta că şi în Vechiul Testament mântuirea a fost prin credinţă, şi nu prin faptele Legii?

Romani 4

1 Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam?
2 Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.
3 Căci ce zice Scriptura? ,,Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s’a socotit ca neprihănire.“
4 Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat;
5 pe cînd, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.
6 Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit.
7 ,,Ferice“, zice el, ,,de aceia ale căror fără de legi sînt iertate, şi ale căror păcate sînt acoperite!
8 Ferice de omul, căruia nu -i ţine Domnul în seamă păcatul!“

În conformitate cu relatarea Vechiului Testament, Avraam a fost socotit neprihănit, pentru că „a crezut pe Dumnezeu”. Prin urmare, chiar Vechiul Testament ne învaţă despre neprihănirea prin credinţă. De aceea, orice sugestie că în vreun fel credinţa „desfiinţează” (în greacă, katargeo, „face inutilă”, „invalidează”) Legea este falsă. Mântuirea prin credinţă este o învăţătură foarte importantă a Vechiului Testament. Harul este prezentat peste tot în el. De exemplu, ce a fost întregul ritual al sanctuarului, dacă nu o reprezentare a felului în care sunt mântuiţi păcătoşii, nu prin faptele lor, ci prin moartea unui înlocuitor?

Ce altceva poate să explice cum a fost iertat David după relaţia ruşinoasă cu Batşeba? Nu păzirea Legii l-a mântuit, deoarece a călcat aşa de multe principii ale Legii, încât aceasta îl condamna în multe privinţe. Dacă ar fi trebuit să fie mântuit prin Lege, David n-ar fi putut să fie mântuit.

Pavel scoate în evidenţă faptul că lui David i-a fost acordată din nou favoarea divină, ca un exemplu al îndreptăţirii prin credinţă. Iertarea a fost un act al harului lui Dumnezeu. Prin urmare, aici este un alt exemplu de acordare a neprihănirii prin credinţă în Vechiul Testament. De fapt, oricât de legalişti au ajuns mulţi din Israelul din vechime, religia iudaică a fost întotdeauna o religie a harului. Legalismul a fost o pervertire a ei, nu temelia ei.

Gândeşte-te puţin la păcatul lui David şi la iertarea lui (2 Sam. 11,12; Ps.51). Ce speranţă poţi primi din această istorie tristă? Este şi o lecţie cu privire la felul în care trebuie să-i tratăm în biserică pe cei care au căzut?

2 Samuel 11

12 David a zis lui Urie: ,,Mai rămîi şi astăzi aici, şi mîne îţi voi da drumul.“ Şi Urie a rămas la Ierusalim în ziua aceea şi a doua zi.

Psalmii 51

1 (Către mai marele cîntăreţilor. Un psalm al lui David. Făcut cînd a venit la el proorocul Natan, după ce intrase David la Bat-Şeba.) Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!
2 Spală-mă cu desăvîrşire de nelegiuirea mea, şi curăţeşte-mă de păcatul meu!
3 Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea.
4 Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărîrea Ta, şi fără vină în judecata Ta.
5 Iată că sînt născut în nelegiuire, şi în păcat m’a zămislit mama mea.
6 Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adîncul inimii: fă dar să pătrundă înţelepciunea înlăuntrul meu!
7 Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decît zăpada.
8 Fă-mă să aud veselie şi bucurie, şi oasele, pe cari le-ai zdrobit Tu, se vor bucura.
9 Întoarce-Ţi privirea dela păcatele mele, şterge toate nelegiuirile mele!
10 Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!
11 Nu mă lepăda dela Faţa Ta, şi nu lua dela mine Duhul Tău cel Sfînt.
12 Dă-mi iarăş bucuria mîntuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!
13 Atunci voi învăţa căile Tale pe ceice le calcă, şi păcătoşii se vor întoarce la Tine.
14 Dumnezeule, Dumnezeul mîntuirii mele! Izbăveşte-mă de vina sîngelui vărsat, şi limba mea va lăuda îndurarea Ta.
15 Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta.
16 Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus: dar Ţie nu-Ţi plac arderile de tot.
17 Jertfele plăcute lui Dumnezeu sînt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mîhnită.
18 În îndurarea Ta, varsă-Ţi binefacerile asupra Sionului, şi zideşte zidurile Ierusalimului!
19 Atunci vei primi jertfe neprihănite, arderi de tot şi jertfe întregi; atunci se vor aduce pe altarul Tău viţei.

Text de memorizat: „Deci prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” (Romani 3,31)

În multe feluri, Romani 4 ajunge la temelia doctrinei biblice a mântuirii prin credinţă. Când l-a folosit pe Avraam – întruchiparea sfinţeniei şi a virtuţii – ca exemplu de om care avea nevoie să fie mântuit prin har, fără faptele Legii, Pavel nu le-a lăsat cititorilor nicio posibilitate de a înţelege greşit. Dacă cele mai bune fapte şi păzirea Legii nu au fost suficiente pentru a-l îndreptăţi pe Avraam înaintea lui Dumnezeu, ce speranţă mai are altcineva? Dacă Avraam a avut nevoie de har, oricine altcineva are nevoie de har, fie că este iudeu, fie că este dintre neamuri.

Romani 4

1 Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam?
2 Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.
3 Căci ce zice Scriptura? ,,Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s’a socotit ca neprihănire.“
4 Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat;
5 pe cînd, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.
6 Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit.
7 ,,Ferice“, zice el, ,,de aceia ale căror fără de legi sînt iertate, şi ale căror păcate sînt acoperite!
8 Ferice de omul, căruia nu -i ţine Domnul în seamă păcatul!“
9 Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiaţi împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem că lui Avraam credinţa ,,i -a fost socotită ca neprihănire.“
10 Dar cum i -a fost socotită? După, sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu cînd era tăiat împrejur, ci cînd era netăiat împrejur.
11 Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă, cînd era netăiat împrejur. Şi aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor cari cred, măcar că nu sînt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta;
12 şi pentru ca să fie şi tatăl celor tăiaţi împrejur, adică al acelora cari, nu numai că sînt tăiaţi împrejur, dar şi calcă pe urmele credinţei aceleia, pe care o avea tatăl nostru Avraam, cînd nu era tăiat împrejur.
13 În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n’a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă.
14 Căci, dacă moştenitori sînt ceice se ţin de Lege, credinţa este zădarnică, şi făgăduinţa este nimicită;
15 pentrucă Legea aduce mînie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege.
16 Deaceea moştenitori sînt ceice se fac prin credinţă, pentruca să fie prin har, şi pentruca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămînţa lui Avraam: nu numai pentru sămînţa aceea care este supt Lege, ci şi pentru sămînţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor,
17 dupăcum este scris: ,,Te-am rînduit să fii tatăl multor neamuri.“ El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care înviază morţii, şi care cheamă lucrurile cari nu sînt, ca şi cum ar fi.
18 Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, dupăcum i se spusese: ,,Aşa va fi sămînţa ta.“
19 Şi, fiindcă n’a fost slab în credinţă, el nu s’a uitat la trupul său, care era îmbătrînit, -avea aproape o sută de ani, -nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii.
20 El nu s’a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu,
21 deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească.
22 De aceea credinţa aceasta ,,i -a fost socotită ca neprihănire.“
23 Dar nu numai pentru el este scris că ,,i -a fost socotită ca neprihănire“;
24 ci este scris şi pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru,
25 care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.

În Romani 4, Pavel ne descoperă trei etape principale în Planul de Mântuire: 1) făgăduinţa binecuvântării divine (făgăduinţa harului); 2) răspunsul omului la făgăduinţa aceasta (răspunsul credinţei) şi, în cele din urmă, 3) declaraţia divină prin care, acelora care cred, le este atribuită neprihănirea (îndreptăţirea). Aşa a fost pentru Avraam şi aşa este şi pentru noi.

Este crucial să ne aducem aminte că, pentru Pavel, mântuirea este primită prin har, este ceva care ne este dat, cu toate că nu merităm. Dacă am fi meritat-o, ar fi fost ceva ce ne era datorat şi, dacă ne era datorat, era o datorie, nu un dar. Pentru nişte fiinţe căzute şi degradate cum suntem noi, mântuirea nu poate fi decât un dar.

Pentru a dovedi ideea aceasta cu privire la mântuirea prin credinţă, Pavel se întoarce la Geneza 15,6: „Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire”. Aici, neprihănirea prin credinţă se află pe una dintre primele pagini ale Bibliei.

„Harul este o favoare nemeritată. Îngerii, care nu cunosc păcatul, nu înţeleg ce înseamnă harul pentru ei, dar păcătoşenia noastră ne face să avem nevoie de harul unui Dumnezeu milos”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 331, 332

„Credinţa este condiţia cu care Dumnezeu a considerat că este potrivit să le făgăduiască iertare celor păcătoşi, nu pentru că în credinţă s-ar afla vreo virtute prin care mântuirea să fie meritată, ci deoarece credinţa poate să se bazeze pe meritele lui Hristos, care sunt remediul oferit pentru păcat. Credinţa poate să prezinte ascultarea deplină de Hristos în locul nelegiuirii şi al defectelor păcătoşilor. Când cel păcătos crede că Hristos este Mântuitorul lui personal, atunci, în conformitate cu făgăduinţele Sale care nu dau greş, Dumnezeu îi iartă păcatul şi îl îndreptăţeşte fără plată. Sufletul pocăit îşi dă seama că îndreptăţirea lui vine pentru că Domnul Hristos, ca Înlocuitor şi Garant al lui, a murit pentru el şi este jertfa lui de ispăşire şi neprihănirea lui”. – Idem, p. 366, 367

„Deşi Legea nu poate să îndepărteze pedeapsa pentru păcat, ci îi cere păcătosului să îşi plătească toată datoria, totuşi Domnul Hristos le-a făgăduit iertare din abundenţă tuturor celor ce se pocăiesc şi cred în harul Său. Dragostea lui Dumnezeu îi este oferită din belşug sufletului care crede şi se pocăieşte. Stigmatul păcatului poate fi şters din suflet numai prin sângele Jertfei ispăşitoare. Nicio altă jertfă nu ar fi fost suficientă, cu excepţia jertfei Aceluia care era egal cu Tatăl. Lucrarea lui Hristos – viaţa Sa, umilinţa, moartea şi mijlocirea pentru omul pierdut – măreşte Legea şi o face vrednică de cinste”. – Idem, p. 371

Întrebări pentru discuţie

1. Citeşte textele din săptămâna aceasta şi scrie în propriile cuvinte un paragraf care rezumă ce spun ele. Împărtăşeşte ideile la grupă.

2. Gândeşte-te cât a costat mântuirea noastră: moartea Fiului lui Dumnezeu. Ce ar trebui să ne spună lucrul acesta despre cât de rău este păcatul? În cele din urmă, dacă am înceta cu totul să mai păcătuim, de ce tot nu ar fi suficient pentru a fi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu? Cum pot aceste fapte să ne motiveze pentru a ne împotrivi ispitei de a păcătui?

3. Cum ar putea cineva să fie ispitit să abuzeze de vestea cea bună a mântuirii doar prin credinţă? (Vezi 2 Petru 3,16; 1 Ioan 3,7.)

2 Petru 3

16 ca şi în toate epistolele lui, cînd vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sînt unele lucruri grele de înţeles, pe cari cei neştiutori şi nestatornici le răstîlmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.

1 Ioan 3

7 Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El însuş este neprihănit.

Romani 3

28 Pentrucă noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.

În contextul său istoric, în Romani 3,28, Pavel vorbea despre lege în sensul ei general, ca sistem al iudaismului. Indiferent cât de conştiincios a încercat un iudeu să trăiască sub sistemul acesta, dacă nu-L primea pe Isus ca Mesia, nu putea să fie îndreptăţit. Versetul acesta este concluzia lui Pavel după declaraţia lui că legea credinţei exclude lauda de sine. Dacă ar fi îndreptăţit prin propriile fapte, un om ar putea să se laude. Dar, dacă este îndreptăţit pentru că a crezut în Domnul Isus, atunci meritul Îi aparţine clar lui Dumnezeu, care l-a îndreptăţit pe păcătos.

Ellen G. White dă un răspuns interesant la întrebarea: „Ce este îndreptăţirea prin credinţă”? Ea a scris: „Este lucrarea lui Dumnezeu de a coborî în ţărână slava omenească şi de a face pentru om lucrarea pe care el nu are puterea să o facă singur.” – Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei (Seria A, nr. 9, 1897), pag. 61, 62

Faptele Legii nu pot face ispăşire pentru păcatele trecute. Îndreptăţirea nu poate fi câştigată. Ea poate fi primită numai prin credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Hristos. Prin urmare, în acest sens, faptele Legii nu au nicio legătură cu îndreptăţirea. A fi îndreptăţiţi fără fapte înseamnă a fi îndreptăţiţi fără a avea în noi înşine nimic care să merite îndreptăţirea.

Totuşi, mulţi creştini au înţeles şi aplicat greşit textul acesta. Spunând că tot ce trebuie să facem este să credem, ei desconsideră faptele sau ascultarea, chiar şi ascultarea de Legea morală. Astfel, ei îl înţeleg întru totul greşit pe Pavel. În Romani şi pretutindeni în celelalte locuri, Pavel atribuie o mare importanţă respectării Legii morale. Isus a făcut la fel şi, de asemenea, Iacov şi Ioan (Matei 19,17; Romani 2,13; Iacov 2,10.11; Apocalipsa 14,12). Ideea lui Pavel este că, deşi ascultarea de Lege nu este mijlocul îndreptăţirii, cel care este îndreptăţit prin credinţă va respecta Legea lui Dumnezeu şi, de fapt, doar aşa poate să respecte Legea. Un om care nu a fost născut din nou, care nu a fost îndreptăţit, nu poate să împlinească niciodată cerinţele Legii.

Matei 19

17 El i -a răspuns: ,,Dece mă întrebi: ,Ce bine?` Binele este Unul singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.“

Romani 2

13 Pentrucă nu cei ce aud Legea, sînt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi.

Iacov 2

10 Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într’o singură poruncă, se face vinovat de toate.
11 Căci, Cel ce a zis: ,,Să nu preacurveşti“, a zis şi: ,,Să nu ucizi“. Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii.

Apocalipsa 14

12 Aici este răbdarea sfinţilor, cari păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.

De ce este aşa de uşor să fii prins în capcana de a gândi că, din cauză că Legea nu ne mântuieşte, nu trebuie să ne îngrijorăm cu privire la păzirea ei? Ai justificat vreodată păcatul, folosindu-te de îndreptăţirea prin credinţă? De ce este aceasta o poziţie foarte periculoasă? În acelaşi timp, unde am fi fără făgăduinţa mântuirii, chiar dacă suntem ispitiţi să abuzăm de ea?

Romani 3

25 Pe El Dumnezeu L -a rînduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sîngele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea în delungei răbdări a lui Dumnezeu;

Evrei 9

5 Deasupra erau heruvimii slavei, cari acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor. Nu este vremea să vorbim acum cu deamăruntul despre aceste lucruri.

Textul vorbeşte, de asemenea, despre „trecerea cu vederea a păcatelor”. Păcatele noastre sunt cele care ne fac să nu putem fi acceptaţi de Dumnezeu. Noi nu putem face nimic prin noi înşine pentru a ne anula păcatele. Totuşi, în Planul de Mântuire, Dumnezeu a oferit o cale pentru ca păcatele acestea să fie şterse prin credinţa în sângele lui Hristos.

Expresia a trece cu vederea vine din cuvântul grecesc paresis, care înseamnă „a trece peste”. „Trecerea cu vederea” nu este în niciun sens ignorarea păcatelor. Dumnezeu poate să treacă cu vederea păcatele din trecut, deoarece, prin moartea Sa, Hristos a suferit pedeapsa pentru toate păcatele oamenilor. Prin urmare, oricui crede în sângele Său i se pot „trece cu vederea” păcatele, deoarece Hristos a murit deja pentru ele (1 Cor. 15,3).

1 Corinteni 15

3 V’am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi;

5. Citeşte Romani 3,26.27. Care este ideea exprimată de Pavel aici?

Romani 3

26 pentruca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel în cît, să fie neprihănit, şi totuş să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.
27 Unde este dar pricina de laudă? S’a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei.

Vestea bună pe care Pavel era nerăbdător să o împărtăşească este că „neprihănirea lui Dumnezeu” este disponibilă pentru om şi că ea „vine” la noi, nu prin fapte, nu prin meritele noastre, ci prin credinţa în Domnul Isus şi în ceea ce a făcut El pentru noi.

Datorită crucii de pe Golgota, Dumnezeu poate să-i declare neprihăniţi pe păcătoşi şi totuşi să rămână drept şi corect în faţa universului. Satana nu mai poate să-şi îndrepte degetul acuzator împotriva lui Dumnezeu, pentru că Cerul a adus jertfa supremă. Satana Îl acuzase pe Dumnezeu că îi cerea neamului omenesc mai mult decât era dispus să-i ofere. Crucea respinge acuzaţia aceasta.

Satana s-a aşteptat ca, după ce lumea a păcătuit, Dumnezeu să o nimicească. Dar El L-a trimis pe Fiul Său să o mântuiască. Ce ne spune faptul acesta despre caracterul lui Dumnezeu? Ce impact ar trebui să aibă cunoaşterea caracterului Său asupra vieţii noastre?